Depresia majora

A fost numită Psihoză Afectivă Unipolară şi se opune celei Bipolare care a fost numită Psihoză Maniaco-Depresivă. Se manifestă prin Depresie continuă fără episod maniacal. Acest lucru se datorează faptului că acele Psihopatii care stau la baza acestor Structuri Psihopatologice sunt depăşite în energie de Psihopatia Astenică, adică determină o reducere marcantă a forţei Nevrozei implicate aici în special a Psihopatiei Neurastenice care îi dă coloratura maniacală. Psihopatia Astenică este insuficientă sub raportul intensităţii energetice pentru a provoca Depresia Majoră. Pe lângă ea trebuie presupusă o Structură Psihopatologică suficient de puternică pentru a conduce la un astfel de spectru simptomatic. Nevroza Autentică propriuzisă sau cea Dezamorsată sunt suficiente pentru a conduce la o schemă structurală depresivă. Modelul reglativ al Refulării capătă o formă nouă prin sinteza cu modul nou al Depresiei deoarece cele două modele se sintetizează într-unul singur. După cum deja s-a spus prezenţa Obsesiilor, a Fobiilor şi a Atacurilor de Panică certifică prezenţa Nevrozei în cadrul Depresiei Majore.

Kretschmer a observat că tipul constituţional picnic (îndesat şi rotofei) este predispus la Tulburări Depresive. Această constatare confirmă existenţa Psihopatiei Astenice cu originea sa ergotică la nivelul Depresiei în general. Căci, fără îndoială că munca fizică grea, epuizantă susţinută de tradiţia familială determină un astfel de tip picnic în mod ereditar. S-a observat că sportivii care practică halterele din perioada timpurie dezvoltă ulterior o constituţie de tip picnic faţă de fraţi şi rude care nu au o astfel de constituţie şi formare sportivă.

Deşi Psihopatia Astenică este modelul implicat în simptomul depresiv în mod decisiv, totuşi el nu poate fi unul exclusiv căci nici o posibilă constituţie astenică nu ar putea atinge severitatea simptomelor din Depresia Majoră. Apoi, ciclicitatea acestora nu s-ar putea lega deloc de constanţa astenică. Dimpotrivă, existenţa unei foarte puternice Psihopatii Astenice poate conduce cu adevărat la răzbaterea simptomelor sale. Ea se poate observa la Dubla Depresie ce se manifestă prin episoade de Depresie Majoră întrerupte de o perioadă de Depresie Uşoară continuă. Cu toate acestea nu este justificat ca această Tulburare Psihică să aibă un loc separat de Depresia Majoră cu atât mai mult cu cât aceasta abia se deosebeşte de Tulburarea Bipolară din punct de vedere structural. De aceea, Dubla Depresie trebuie luată ca o variantă a Depresiei Majore.

Mecanismul retroactiv al travaliului nevrotic care se stabileşte între Inhibiţie şi Deplasare (dar nu numai aceasta) arată că retroacţiunea nevrotică globală care se suprapune peste autoreglarea astenică a Psihopatiei Neurastenice conduce în cazul Depresiei Majore la un fenomen foarte misterios de autoreglare în sens negativ a energiei fiziodinamice. Acest fenomen este dictat de legea generală a autoreglării energetice şi face ca stimularea energiei fiziodinamice să fie ea însăşi suspendată. Scăderea intensităţii energiei fiziodinamice implică scăderea apetitului nutritiv ceea ce se poate observa la Anorexia Nervoasă dar care poate fi adoptat şi în acest caz. Poate chiar exista un mecanism biochimic exclusiv prin care energia proteică să fie ea însăşi autoreglată negativ deoarece s-a observat că scăderea ponderală, în cazul Depresiilor nu este o consecinţă directă a scăderii apetitului alimentar. În orice caz trebuie subliniată această relaţie negativă de autoreglare care face ca energia fiziodinamică însăşi să se reducă treptat iar cu ea însăşi cea psihodinamică se fie redusă ceea ce pentru Sistemul Psihodinamic înseamnă o gură de oxigen. O astfel de situaţie se întâmplă în momentul în care aceasta se reduce suficient de sever pentru a nu se mai converti în energie psihodinamică dat fiind faptul că prin structura în cauză este suspendată furnizarea materiei prime. În acest caz apare însăşi Depresia tocmai datorită atrofierii energetice a surselor psihopatice de excitaţie. Astfel, prin aceste extrem de complicate relaţii între cele două sisteme, episodul depresiv se autoreglează pe sine, aproape anulându-se în final de tot.

Implicarea legii autoreglării energetice în mecanismul Depresiei este evidentă deoarece Complexul Traumatic, ca instrument absolut al acestei legi, face ca excitaţia să scadă după principiile Sistemului Psihodinamic. Implicarea unei supraexcitaţii psihice dată de o Nevroză Dezamorsată face ca Depresia să ia cotă alarmantă şi totuşi să nu fie suficientă iar legea atracţiei valorice să nu fie satisfăcută. Sinuciderea este aplicarea extremă a acestei legi, fiind frecventă la Depresii tocmai datorită acestei plusexcitaţii care rămâne şi după aplicarea stării depresive.

Culpabilitatea cu care se autoinvesteşte depresivul în legătură cu greşeli nemaivăzute, cu păcate imaginare, ca teme depresive prevalente, nu trebuie confundată cu rezerva de neutralizare pe care şi-o păstrează Psihopatia Isterică punându-se astfel de o parte faţă de eventualele critici care îi pot veni de afară. Ceea ce face istericul nu este decât simulare mai mult sau mai puţin strategică iar eventualul critic este indus într-un cerc vicios cu rolul final de a câştiga admiraţia şi afecţiunea acestuia indiferent de poziţia lui critică sau necritică. Ideile depresive de culpabilitate, păcatele imaginare nu sunt decât deplasarea Libidoului modelat nevrotic (perceput el însuşi ca un păcat) asupra acestor teme cu rol de forme în care se proiectează conţinutul. Depresivul nu cere afecţiune şi admiraţie pentru Ideaţia sa de Culpabilitate ci pur şi simplu cere iertare. Păcatul depresivului este dublu: ideea proletară de răzvrătire care este puternic luată în vizor de Complexul Traumatic şi simptomul nevrotic care are aceeaşi soartă.
3.1.2.3.4.2.2. Teorii asupra Depresiei Majore

Termenul ‘depresie endogenă’ de care unii teoreticieni se agaţă insinuând o Tulburare Organică, biochimică pentru Depresia Majoră nu are nici o justificare. Acest termen ar fi opus celui de ‘depresie exogenă’ ca Depresie destul de uşoară. Însă în Depresia Majoră nu au fost găsită cauze biochimice certe. Ea este exclusiv o Tulburare Psihică care, după cum s-a putut vedea, are explicaţii psihologice structurale. Această tendinţă a concepţiilor organiciste de a se lega cu orice preţ de Organic sub aspectul etiologiei implică evident dualismul tradiţional din care acestea nu pot ieşi. Aruncarea particularităţilor psihice ale individului în hăul organic este o opţiune care atestă incapacitatea de a scăpa de ideea de destin, căci numai aşa s-ar putea explica de ce unii oameni fac astfel de Tulburări iar alţii nu. Fireşte că atunci când se acceptă că Tulburările Organice sunt secundare, lucrurile se pot înţelege global. Faptul că această Tulburare răspunde la terapia farmacologică se datorează influenţei acesteia asupra energiei fiziodinamice după cum se va vedea, suprasolicitând-o artificial pe aceasta şi nu prin efectul asupra presupuselor cauze biochimice.

Alte teorii insistă pe factorul bioritmic în ceea ce priveşte apariţia Depresiei şi a Tulburării Bipolare în general. Fireşte că bioritmica are un cuvânt greu de spus însă este insuficientă din moment ce nu toţi oamenii au această Tulburare. Există unele cazuri în care Depresia este dată e anotimpuri, instaurându-se în special în cele reci însă intensitatea ei este minoră sau cel mult medie. Factorul biologic, legat de lipsa radiaţiilor solare sau cel psihic, legat de absenţa luminii nu pot fi luaţi decât ca factori declanşatori ai unei astfel de Depresii. Închisoarea cea lipsită de lumină din secolele trecute constituie un element decisiv pentru stabililizarea constituţiei fondului psihopatic astenic. Dacă Depseria se instalează toamna atunci când soarele se poate vedea mai rar şi când atmosfera este mai închisă asta se poate explica şi prin străbaterea stării de prizonierat astenic care sălăşuieşte în abisurile sufletului depresivului.

Asupra Depresiei Majore s-a emis şi teoria că ea ar veni pe fondul unei aşanumite ‘personalităţi pasiv-dependente’. Se pune astfel problema unei anumite stări de inactivitate, de lipsă de vitalitate. Fireşte că este destul de neclar în ce ar consta o astfel de stare. Este evident că ea conţine deja o Depresie şi poate că o astfel de ‘personalitate’ vine pe acest fond al Depresiei şi nu invers. Dar trebuie remarcat şi că nu întotdeauna există un astfel de fond emoţional prevalent. Apoi, aşa cum s-a văzut la Psihopatia Dependentă, o astfel de Tulburare este mult prea uşoară să fie considerată un fel de cauză deşi în Structura sa se pot foarte bine regăsi două Psihopatii ce se regăsesc şi în aceasta.

Este la fel de inoportun ca Depresia Majoră să fie concepută după tiparele celei normale, după cum s-a spus în treacăt. Analizând Doliul, Freud găseşte pentru Depresia care apare în aceste situaţii fenomenul de ambivalenţă a dragostei şi a urii care se dezvoltă specific după pierderea persoanei în cauză. Pierderea Obiectului dragostei se manifestă prin Disperare iar sentimentele ostile s-ar întoarce asupra sinelui în acest fel luând naştere sentimentele depresive. Însă lucrurile nu sunt foarte clare aici şi anume faptul că sentimentul dragostei faţă de persoana decedată este totuşi mai puternic decât celălalt sentiment, ura. De ce nu s-ar iubi subiectul mai mult decât s-ar urî ca urmare a acestei schimbări de orientare? Cum se face totuşi că Disperarea pierderii Obiectului dragostei, care poate fi ea însăşi Depresie, are loc? Cum este posibilă o astfel de Disperare? Freud nu poate explica acest lucru decât în mod vag, prin ambiguitatea conceptului de ‘complex Oedip’ extins în teoriile expuse aici la cel de ‘trunchi psihic’. Inhibiţia acestuia prin intermediul celei care apare în Complexul Matern este însăşi raţiunea de a fi a Doliului deoarece acest Complex este proiectat asupra familiei, comunităţii sau societăţii într-o măsură proporţională cu depărtarea pe spirala socială. Prin urmare, chiar dacă Doliul se prezintă simptomatic identic cu Depresia Majoră, el nu este germenele acesteia aşa cum consideră Freud ci este consecinţa legii autoreglării care aici se manifestă în ambele cazuri. Doliul vizează excitaţia Complexului Matern care se extinde asupra celui Traumatic (prin legătura lor cu cel Eden) iar această excitaţie se raportează la neutralizare. Depresia Majoră acţionează mult mai adânc decât acesta.

Pornind de aici s-a considerat că în general în Depresii ceva anume ar fi pierdut de către subiect. O astfel de analogie dusă prea departe poate duce la probleme speciale. În primul rând dacă un astfel de ‘obiect al plăcerii’ ar fi pierdut iar Depresia ar fi un Doliu ar trebui ca în cazul survenirii unui deces real în familie, pe un fond depresiv, starea depresivă să se dubleze datorată însumării celor două Dolii la fel cum se întâmplă în realitate atunci când astfel de decese au loc unul după altul la omul normal. Însă la depresiv schimbarea nu constă decât într-o schimbare a Delirului său autoacuzator dar nu o agravare a simptomelor. O altă problemă este existenţa reversului maniacal care apare după anumite episoade de Depresie majoră şi care niciodată nu apare în Doliu. Practic în Tulburarea Bipolară episodul depresiv este identic cu Depresia de aici. De asemenea, în Doliu nu apare nici factorul psihotic delirant-halucinator.

Spre sfârşitul carierei Freud va explica Depresia în alt mod respectiv prin autoagresivitatea îndreptată către propria persoană, prin umilinţa pe care Supraeul ar produce-o Eului. Cu toate acestea o astfel de precizare face imposibilă diferenţierea Depresiei de Masochism iar încercările de identificare a acestor fenomene este irelevantă. Însă Depresia va rămâne în veci despărţită de Masochism printr-o prăpastie simptomatologică.

În explicarea psihogenezei stărilor depresive în general M. Klein a introdus un reper esenţial al acestora în perioada infantilă timpurie care guvernează viaţa psihică a sugarului. Acest reper a fost constituit din două elemente opuse numite de ea Poziţie Depresivă şi Poziţie Schizoid-paranoidă. Persistenţa impulsurilor brute, neelaborate în perioada infantilă permite foarte bine justificarea Poziţiei Schizoid-paranoide în general deoarece schizofrenicul are o gândire specifică celei infantile timpurii după cum se va vedea. O astfel de observaţie, făcută de filosofi cu mult timp înainte de apariţia psihologiei abisale probabil că a dus-o pe Klein la ipoteza că toate Psihozele în general, printre care şi simptomele Depresiei Majore ar avea originea tot acolo. Existenţa unei astfel de Poziţii Depresive nu se poate însă deloc regăsi în viaţa psihică infantilă. O astfel de Poziţie Depresivă este identificabilă semiologic cu ceea ce ultimele clasificări ICD şi DSM numesc ‘Tulburare autistă a sugarului’ însă aceasta este o Tulburare Psihică foarte rară pentru pretenţia de a face universal stadiul, reperul psihogenetic al lui Klein. Mulţi psihanalişti postkleinieni au încercat să deducă această Poziţie Depresivă din această Tulburare Autistă, în felul acesta considerând că ea ar avea un suport psihodinamic. Teoria structurală expusă aici nu găseşte nici o explicaţie psihodinamică structurală pentru o astfel de Tulburare Psihică după principiul eredităţii şi tocmai de aceea ea este considerată mai degrabă organică decât psihodinamică, relativ la Instinctul Matern. Însă indiferent dacă această Tulburare este dată de Instinctul Matern (Organică) sau de Complexul Matern (Psihică) tot nu ar putea fi specificat vreun mecanism psihopatologic de reacţie care să ducă la Autism. Căci acesta se manifestă altfel decât Depresia. Aşadar, dacă Klein s-a raportat la această Tulburare Autistă atunci când a elaborat teoria Poziţiei Depresive, ea a făcut implicit o confuzie între Depresie şi Autism. Dacă, dimpotrivă, Poziţia Depresivă ar fi dată de simptomele depresive minore ale copiilor la anumite frustrări, atunci Depresia Majoră tot nu ar putea fi explicată deoarece se confundă Depresia Normală (care apare în situaţii specifice la omul normal) cu Depresia Majoră.

M. Klein povesteşte cum anumiţi pacienţi depresivi au părăsit cura psihanalitică după câteva şedinţe în care ea a crezut că i-a ‘normalizat’ făcându-i îndoliaţi, proiectând asupra lor vinovăţia distrugerii materne şi tot felul de astfel de vinovăţii la care aceştia au răspuns că nu le simt pentru că se simt goliţi pe dinăuntru. Fireşte că Depresia nu are rezultate spectaculoase la psihanaliză. Însă aici se poate observa un exemplu de eroare de aprehendare psihanalitică deoarece se confundă nu numai Actul Psihic cu Structura Psihică aşa cum se întâmplă deseori dar chiar şi cu Fiziologicul. Aici nu se pune problema existenţei acestor gânduri ci a anulării lor pur şi simplu. Tocmai de aceea această Psihopatie devine Psihoză la fel ca şi formele Nevrozei Isterice Dezamorsate, respectiv pentru că substratul organic devine nefuncţional.

Teorii de inspiraţie psihanalitică au presupus pierderea unuia dintre părinţi ca factor predispozant pentru Depresie în general. Studii statistice ulterioare nu au confirmat o astfel de teorie iar altele, dimpotrivă, o confirmă. Cu toate acestea, cele mai serioase astfel de studii arată că deprivarea parentală timpurie conduce mai degrabă la comportamente antisociale. Apoi Depresia este fenomen universal al Psihicului Uman iar cea analizată aici are nevoie de o Structură Psihopatologică specifică.

Există teorii care insistă pe conjuncţia dintre Depresie şi Alcoolism, respectiv pe condiţionarea lor reciprocă. Psihopatia Toxico-alcoolică pare să fie asemănătoare funcţional cu cea Astenică deoarece fiecare dintre ele au la bază Complexul Dionysos. Prin influenţa sa brutală asupra Sistemului Psihodinamic alcoolul poate reamorsa o Nevroză Dezamorsată şi, pe fondul unei Structuri Astenice concomitente celei Toxico-alcoolice, se poate întări şi Depresia. Însă aceasta este relaţia dintre Alcoolism şi Depresia Normală căci cea Majoră se poate descurca şi fără ajutorul Alcoolismului. Există autori care atribuie Alcoolismului capacitatea de a disimula Depresia Majoră iar faptul că aceasta este mai frecventă la femei decât la bărbaţi este explicat prin acesta, care este mai frecvent la bărbaţi. Însă alcoolul nu atenuează Depresia ci o accentuează. Mecanismul depresiv este unul foarte complicat şi elaborat de Sistemul Psihic cu rol bine precizat de regenerare psihică, de dezamorsare nevrotică. Este greşit să se considere că acest mecanism bine elaborat ar mai avea nevoie de un alt mecanism de autoreglare la fel de eficient pe moment dar cu totul neeficient după ce doza va fi expirat. Cu alte cuvinte Depresia Majoră şi Alcoolismul nu sunt decât două variante şi nicidecum două momente succesive ale simptomatologiei depresive. Pe de altă parte, incidenţa Tulburării pe sexe este tocmai aceea a incidenţei Nevrozei pe sexe, excepţie făcând aici doar Tulburarea Bipolară unde este implicat caracterul centrifug specific animismului masculin.

Anxietatea este un răspuns firesc în faţa situaţiilor primejdioase, stresante şi solicitante. A simţi un anume nivel de nelinişte este perfect normal, de exemplu, dacă urmează să mergem la un examen sau la un interviu pentru postul pe care ni-l dorim. Dar această simplă stare de nelinişte se poate transforma foarte uşor într-o tulburare anxioasă, atunci când reacţiile pe care le avem, fie în faţa stresului fie faţă de gândurile intruzive, devin nejustificat de mari. Tulburările de anxietate pot varia în formă şi intensitate, de la cele mai puţin severe atunci când avem temeri nejustificate dar deţinem încă un mare control asupra emoţiilor şi trăirilor noastre, până la cele severe atunci când nu mai putem să ne oprim din a ne îngrijora şi senzaţiile fizice tipice anxietăţii (palpitaţii, tremur, senzaţia de gol în stomac, senzaţia de leşin, dificultatea de a înghiţi, dureri în capul pieptului, ameţeli, frisoane, etc.) devin foarte greu de suportat, ajungând să ne temem de aproape orice.

Multe persoane trăiesc cu impresia că anxietatea este o problemă psihică foarte gravă, când de fapt ea poate fi tratată cu succes prin terapia cognitiv-comportamentală, terapie ce s-a dovedit a fi cea mai eficientă în intervenţia atacurilor de panică şi a anxietăţii. Dacă suferiţi de anxietate, probabil că gândurile dumneavoastră sună cam aşa: „Frica este un semn de slăbiciune”, sau „Trebuie să nu simt frică niciodată”, sau “Toate fricile sunt dăunătoare”. Dacă aţi încercat deja în trecut să vă rezolvaţi anxietatea printr-o metodă sau alta care nu s-au dovedit a fi utilă, probabil aţi ajuns să credeţi că problema dumneavoastră nu se va rezolva niciodată, refuzându-vă în acest fel şansa unei noi încercări care v-ar putea îmbunătăţi în mod semnificativ situaţia.

Intervenţia cognitiv-comportamentală a atacului de panică este construită în jurul anumitor scopuri. În primul rând veţi fi ajutat să înţelegeţi natura anxietăţii dumneavoastră prin identificarea gândurilor cauzatoare de teamă. Gândurile cauzatoare de anxietate sunt negative şi nerealiste iar prin terapia cognitiv-comportamentală ele pot fi transformate în gânduri mai pozitive şi realiste. În al doilea rând, veţi fi ajutat să identificaţi situaţiile pe care le evitaţi şi de care vă este teamă. Chiar dacă tentaţia menţinerii comportamentelor de evitare este mare din cauza sentimentului imediat de eliberare pe care aceasta îl oferă la început, în timp, ea va deveni baza perpetuării anxietăţii. Un alt obiectiv al demersului psihoterapeutic va fi să învăţaţi cum să vă evaluaţi intensitatea şi frecvenţa simptomelor specifice ale anxietăţii. De asemenea, va fi necesar să identificăm şi alte tulburări coexistente, ca de exemplu problemele familiale şi de cuplu, tulburările sexuale, tulburările de alimentaţie, etc. Dacă suferiţi de anxietate socială vă voi ajuta să vă îmbunătăţiţi aptitudinile sociale. Veţi învăţa diverse tehnici de relaxare pe care apoi le veţi putea pune în practică de unii singuri şi veţi învăţa cum să vă controlaţi respiraţia.