Meditatia in psihoterapie

4586798569Este evident că liniştea interioară şi detaşarea mentală asupra problemelor de zi cu zi, obţinute prin meditaţie, nu poate avea decât un efect benefic asupra noastră. Dar acest fapt, oricât de evident ar fi pentru cel ce practică meditaţia, nu este suficient pentru a convinge şi demonstră că meditaţia poate fi un eficient instrument psihoterapeutic şi medicament pentru oameni. Efectele benefice nu au scăpat oamenilor de ştiinţă şi, de-a lungul timpului, aceştia au realizat numeroase studii clinice privind capacitatea meditaţiei de a ameliorare şi vindeca diverse maladii. Mai jos prezentam rezultatele acestor studii împreună cu lista efectelor clinice, ale acestei practici, atât la nivel psihic dar şi biologic:

1. Reducerea tensiunii psihice si anxietatii.

Cercetările au demonstrat că se produce o reducere masivă a anxietăţii la subiecţii care au practicat meditaţia transcendentală (Carrington, 1977).
Gluck (1973) a demonstrat experimental pe un grup de bolnavi psihici ca în urma practicării meditaţiei s-a putut realiza la pacienţi o reducere masivă a medicaţiei psihotrope (meditaţia a fost practicată timp de câteva săptămâni). La aceşti pacienţi au putut fi reduse şi sedativele, iar la unii pacienţi sedativele au putut fi chiar eliminate.

Efectul tranchilizant al meditaţiei diferă de cel al medicaţiei psihiatrice. În timp ce medicamentele produc o lentoare psihomotorie, ameţeala şi scăderea vigilentei, relaxarea produsă de meditaţie nu scade cu nimic acuitatea psihică, ba chiar la unii pacienţi o creşte (la unele grupe de meditanti a fost găsită o reducere a timpului de reacţie) (Appelle şi Oswald, 1974), cât şi o rezolvare mai corectă şi mai rapidă a sarcinilor perceptiv motrice (Rimol, 1978), comparativ cu grupele de control.

Deci, meditaţia se recomanda în cazurile de anxietate unde poate înlocui sau se poate adăuga tratamentului medicamentos.

Meditating-in-the-Himalay-006 2. Ameliorarea simptomatologiei bolilor psihosomatice produse de stres.

Cercetările au pus în evidenţă îmbunătăţiri ale paternului respirator la pacienţi cu astm bronşic în urma practicării meditaţiei (Hons-Berger şi Wilson, 1973). De asemenea, în urma practicării meditaţiei s-a înregistrat o scădere a tensiunii arteriale la pacienţii hipertensivi, atât la cei trataţi, cât şi la cei netrataţi (Benson, 1977; Pate II, 1973; 1975-p. 19; 20).

S-a mai constatat, de asemenea:

  • Reducerea contracţiilor ventriculare premature la pacienţi cu cardiopatie ischemică (Bensen, Alexander şi Feldman, 1975).
  • Reducerea nivelului colesterolului în sânge (Cooper şi Aygen, 1979).

Patel şi North (1975) au realizat un studiu pe un lot de 34 de bolnavi hipertensivi diagnosticaţi. Lotul a fost împărţit în două subgrupe: o subgrupă a realizat tratament pe bază de tehnici de relaxare şi meditaţie, de 2 ori pe săptămână, timp de 6 săptămâni. Pacienţii subgrupei de control au fost instruiţi să stea culcaţi şi să se relaxeze cum cred ei. După încetarea tratamentului pacienţii au fost urmăriţi în continuare timp de 3 luni. Medicaţia a rămas constantă.
Rezultatele au arătat o scădere mică, dar semnificativă a tensiunii sistolice şi diasistolice la grupul martor şi o scădere mult mai mare a tensiunii arteriale la grupul de experiment. Diferenţele dintre cele două grupuri au fost semnificative pentru p < 0,005.
După 2 luni s-a constatat că nivelul tensiunii arteriale la grupul martor revine la valorile iniţiale (adică H.T.A.), în timp ce la grupul de experiment reducerile de tensiune obţinute se menţin. Tot Patell (1976 b) a obţinut după o practică de 6 săptămâni la 14 pacienţi hipertensivi o reducere a tensiunii medii sistolice de la 171 la 148mmHg şi a tensiunii medii diastolice de la 103 la 85 mm Hg. Nivelul mediu al colesterolului s-a redus de la 242 la 217 mm per ml (p< 0,001).

  • Ameliorarea insomniilor şi a tulburărilor de somn (Miskiman, 1978; Woolfolk, Carr-Kaffashan, Mc Nulty şi Lehrer, 1976).
  • O mai bună evoluţie la pacienţii logonevrotici (Mclntyre, Silverman şi Troter, 1974).
  • Unii autori citează chiar o mai bună evoluţie a bolnavilor psihici, bineînţeles fără abandonarea medicaţiei psihotrope.

3. Cresterea productivitatii psihice a pacientilor.

Meditaţia poate contribui la o creştere a eficienţei generale prin eliminarea risipei de energie, eliminare care se poate manifesta prin scăderea nevoii de somn în timpul zilei. Se constată, de asemenea, o mai bună stare fizică şi psihică, o creştere a fluentei ideative, a concentrării atenţiei cât şi o deblocare a disponibilităţilor creative ale subiectului.

4. Ameliorarea autoacceptarii.

Unul din efectele benefice ale meditaţiei este ameliorarea imaginii de sine şi a autoadaptării subiectului, acesta reducând semnificativ timpul pe care îl pierde pentru a se auto blama. Aceasta este probabil o consecinţă a generalizării atitudinii noncritice adoptate de pacient în timpul meditaţiei.

În acelaşi timp, mulţi meditanti devin mai toleranţi cu greşelile celor din jur, ceea ce contribuie la ameliorarea relaţiilor interpersonale.

5. Reducerea tendintei spre toxicomanie.

Lavely şi Jaffe (1974; 1975) au arătat că la persoanele care au practicat meditaţia un timp mai îndelungat (un an sau mai mult) se constată o scădere a consumului de droguri: marihuana, amfetamine, barbiturice şi substanţe psihedelice (L.S.D.). Oricum, la aceşti toxicomani consumul de droguri capăta un caracter discontinuu.
Aceeaşi descreştere a consumului de substanţă toxică se constată la fumători şi la cei care abuzează de alcool (Shafii, Lavely şi Jaffe, 1976).
Meditaţia este deci recomandabila mai ales în fazele incipiente ale toxicomaniei.

6. Ameliorarea dispozitiei afective.

Atât cercetările, cât şi studiile clinice au arătat că persoanele cu dispoziţie depresivă tind să-şi amelioreze starea în urma practicării meditaţiei (Carrington, Collings, Benson, Robinson, Wood, Lehrer, Woolfolk şi Cole, 1980). In cazul reacţiilor depresive acute, pacienţii nu răspund bine la meditaţie, ei neavând suficientă răbdare să o practice (Carrington şi Ephron, 1975).
Meditaţia este indicată în depresiile nevrotice de intensitate uşoară şi moderată.

7. Cresterea rezonantei emotionale.

Persoanele care practică meditaţia relatează adesea faptul că resimt emoţiile mai viu (plăcere, bucurie, dragoste, tristeţe, mânie). Adesea ei trăiesc emoţii care înainte le erau inaccesibile. Adesea se produc trăiri emoţionale chiar în timpul meditaţiei, acestea fiind asociate cu amintiri încărcate emoţional, în acest fel producându-se un fel de catharsis (descărcare) a pacientului (Carrington, 1977). Deci, putem indica meditaţia acolo unde subiectul prezintă o tocire afectivă şi o tendinţă la hiper intelectualizare.

8.  întarirea sentimentului identitatii personale.

Meditaţia pare să crească independenta psihică a persoanei. Persoanele care au un puternic sentiment al diferenţierii de ceilalţi, care se autoconduce din interior, îşi utilizează eul propriu ca sistem de referinţă pentru judecaţi şi decizii sunt denumite de psihologi persoane „independente de câmp”. Dimpotrivă, persoanele cu un sentiment mai redus al identităţii lor, separate de alţii, care se bazează mai mult pe sursele externe în definirea atitudinilor şi judecaţilor lor, sunt denumite „dependenţi de câmp”. Studiile au arătat că în urma practicării pe o perioadă mai îndelungata de timp a meditaţiei, subiecţii au manifestat tendinţa spre o mai mare independentă de câmp (Hines cât. de Carrington, 1977; Pelletier, 1978). Astfel de studii pledează pentru ideea că practicarea meditaţiei poate produce modificări fundamentale în modul în care individul îşi percepe eul propriu.
După o perioadă de practică, meditantii au afirmat că sunt mai conştienţi şi mai siguri de opiniile lor decât la începutul practicii, ei nemaiputând fi tot atât de uşor influenţaţi de alţii ca înainte. În acelaşi timp ei pot lua deciziile mai rapid, mai uşor şi mai eficient, îşi pot afirma mai ferm punctul de vedere şi pot lupta mai eficient pentru drepturile lor.

9. Scadera nervozitatii si irascibilitatii.

Scurt timp de la începerea practicii, persoanele care meditează devin mai puţin nervoase şi iritabile în relaţiile interpersonale (Carrington, 1980).
Au fost utilizate numeroase încercări pentru a identifica acele trăsături de personalitate caracteristice ale persoanelor care răspund bine la meditaţie. Majoritatea studiilor de acest gen au utilizat populaţii de normali (fără tulburări psihopatologice manifeste), deşi criteriile eficienţei practicării meditaţiei au avut în vedere aspecte clinice (ameliorarea dispoziţiei, eficienţei comportamentului). Beiman, Johnson, Puente, Majestic şi Graham (1980) au constatat că cu cât subiectul are sediul autocontrolului situat mai în interior cu atât se obţine o reducere mai însemnata a anxietăţii în urma practicării meditaţiei (anxietatea a fost măsurată cu un inventar de anxietate: Fear Survey Schedule). Smith (1978) a constatat că reducerea anxietăţii în urma practicării meditaţiei corelează moderat cu doi factori din cadrul testului de personalitate Cattell 16 PF: introversie (preocupare pentru ideile şi trăirile emoţionale interioare) şi schizotimie (orientare neabătută spre scop, retragere în sine, platitudine emoţională şi răceala afectivă), în acelaşi timp Carrington (1980) studiind stresul ocupaţional într-o mare corporaţie, nu a găsit corelaţii semnificative între factorii de personalitate măsuraţi cu ajutorul testului Cattell 16 PF şi reducerea simptomatologiei măsurată cu ajutorul unei liste de simptome (Revised 90 – item Symptom Checklist – SCL – 90 – R), aplicată în urma practicării meditaţiei.

Schwartz, Davidson şi Goleman (1978) raportează, pe baza unor date experimentale, ca meditaţia ar produce o mai amplă scădere a simptomelor cognitive ale anxietăţii decât exerciţiile fizice, care tind să reducă mai mult aspectele somatice ale anxietăţii. Pe baza ipotezei lansate de Davidson-Schwartz, unii clinicieni tind să recomande meditaţia mai ales pacienţilor ale căror simptome se referă la aspecte cognitive ale anxietăţii şi metode orientate mai mult fiziologic (ca de pildă, relaxarea progresivă a lui Jacobson, antrenamentul autogen al lui Schultz) acelor pacienţi care manifestă mai mult simptome somatice ale anxietăţii (palpitaţii, senzaţii de sufocare etc). Făcând o sinteză a studiilor experimentale şi clinice Carrington (1984) recomandă practicarea meditaţiei în următoarele situaţii:Stări de anxietate şi supraîncordare emoţională.

  •     Tulburări neurovegetative.
  •     Stări de surmenaj (oboseala cronică).
  •     Insomnie sau hipersomnie.
  •     Abuz de alcool sau tutun.
  •     Tendinţa exagerată spre autoacuzare.
  •     Depresii nevrotice subacute.
  •     Irascibilitate, rezistenta la frustraţie.
  •     Tendinţa exagerată la supunere, dificultăţi de autoafirmare.
  •     Reacţii psihopatologice la doliu; anxietate de separare.
  •     Blocarea productivităţi psihice şi creativităţii.
  •     O trăire inadecvată pe plan afectiv.
  •     Situaţia în care este nevoie să se lichideze dependenta pacientului de psihoterapeut (transferul) şi să se accentueze autonomia pacientului (mai ales în fazele terminale ale unei psihoterapii).

În recomandarea practicării unei tehnici meditative trebuie să avem în vedere şi următoarele aspecte:

a. Gradul de autodisciplina a pacientului

Meditaţia presupune un grad mai redus de autodisciplina decât alte modalităţi de control a stresului. Tehnica poate fi învăţată într-o singură şedinţă, şi nu solicită pacientul să memoreze şi să practice anumite procedee ce presupun mai multe etape. Tehnică nu presupune nici măcar efortul de a vizualiza anumite grupe de muşchi care se relaxează sau construirea unor reprezentări mentale care să inducă calmul. Meditaţia este o tehnică de autoreglare a stărilor psihice aproape automată şi din acest motiv ea este utilă pentru acei pacienţi care nu sunt dispuşi să acorde mult timp şi energie pentru autoperfecţionare sau atunci când avem nevoie de rezultate rapide.

b. Proprietatile de autoîntarire ale meditatiei.

Pentru mulţi pacienţi starea de pace şi destindere pe care ne-o da meditaţia este trăită ca un fel de evadare din grijile zilnice. Această proprietate de a asigura o autoîntarire face ca meditaţia să fie atrăgătoare pentru mulţi subiecţi. Din acest motiv practicarea meditaţiei poate fi recomandata acelor subiecţi la care motivaţia de a învăţa o strategie de luptă împotriva stresului nu e foarte puternică.

c.  Contraindicatii pentru pacientii cu o nevoie exagerata de autocontrol.

Pacienţii care se tem de pierderea controlului asupra lor înşile pot identifica meditaţia cu hipnoza şi pot avea rezerve în învăţarea tehnicii. Chiar dacă aceştia îşi însuşesc tehnică, ei o pot percepe ca pe o corvoadă, ca pe o reducere a dominantei sau ca pe o ameninţare la nevoia lor de a-i manipula pe ceilalţi. Aceştia au tendinţa de a abandona practică sau de a exersa în mod discontinuu. Astfel de subiecţi au nevoie de o tehnică mai obiectivă pe care să o poată controla mai bine printr-un efort conştient.

Una din problemele pe care le pune practicarea meditaţiei este posibilitatea descărcării masive a stresului acumulat. La unii dintre proaspeţii practicanţi ai meditaţiei pot să se actualizeze la un moment dat simptome psihice şi somatice legate de stres. Aceste simptome au un caracter temporar şi sunt rezultatul descărcării unor tensiuni non-verbale acumulate (Carrington, 1977; 1978). Apariţia acestor simptome poate fi utilă din punct de vedere terapeutic atunci când terapeutul ştie cum s-o manevreze în mod corect. Cu toate acestea o descărcare prea violentă a tensiunilor, mai ales la începutul practicării meditaţiei, poate uneori descuraja practicantul, unii subiecţi ajungând până la abandonarea practicii.

O altă problemă care se pune tine de faptul că modificările rapide în sfera comportamentului subiectului pot intra în contradicţie cu stilul său obişnuit de viaţa cât şi cu mecanismele sale de apărare ale Eu-lui.

Lată câteva din modurile în care modificările comportamentale produse la meditaţie pot altera stilul patologic de viaţă al pacientului:

Meditaţia poate dezvolta la subiect o formă de autoafirmare care poate intra în contradicţie cu soluţia nevrotică de a adopta un comportament şters.
În aceste cazuri terapeutul trebuie să încerce să altereze acest model de comportament şters, estompat, înainte ca meditaţia să devină la pacient un mod de viaţă.

Meditaţia tinde să producă la pacient sentimente de bine şi optimism, sentimente ce pot ameninţa jucarea rolului de persoana depresivă, rol care fi serveşte pacientului pentru echilibrul sau psihic de tip patologic.
Sentimentele agreabile ce însoţesc meditaţia pot produce anxietate. De pildă, persoanele care au sentimente de culpabilitate datorită masturbării pot identifica masturbarea (o experienţă în care cineva se afla singur şi îşi produce o plăcere) cu meditaţia, caracterizând-o în mod inconştient ca pe o activitate interzisă.

Meditaţia poate conduce la un stil de viaţă relaxat şi pacificat, care ameninţa să altereze stilul vechi de viaţă care este tensional şi care este utilizat în mod nevrotic ca o modalitate de apărare sau în slujba nevoii de putere, performanta său control asupra evenimentelor. Pacienţii care presimt ce se poate întâmpla, pot refuza să practice meditaţia sau dacă o încep, ei o practică discontinuu până când respectivele probleme de personalitate nu sunt rezolvate.

Pacientul poate dezvolta uneori şi reacţii negative faţă de procesul meditaţiei sau faţă de obiectul meditaţiei (mantra). Acest lucru se poate întâmpla pentru că mulţi pacienţi considera meditaţia ca pe ceva magic. Atunci când ei sunt forţaţi să recunoască faptul că tehnica variază ca eficienţa în funcţie de factorii externi sau în funcţie de propria lor dispoziţie sau stare de sănătate, ei devin nemulţumiţi sau tind să abandoneze practică dacă psihoterapeutul nu-i ajuta să-şi modifice expectaţiile iraţionale.
Din fericire astfel de probleme nu apar decât la relativ puţini meditanti.

Pentru a ilustra modul de aplicare al meditaţiei în psihoterapie prezentăm un caz descris de Patrie ia Carrington (1984). Meditaţia clinică a fost recomandata unei femei între două vârste pentru durerile de cap care s-au dovedit rezistente la orice tratament. Celelalte simptome psihosomatice pe care le prezenta pacientă (ulcer gastric şi colita) au putut fi tratate cu succes de către medic.

După ce a început practica meditaţiei, simptomul (cefaleea) s-a accentuat pentru aproximativ o săptămână şi apoi a dispărut brusc. Pacienta nu a mai avut dureri de cap timp de 4 luni ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. În acelaşi timp pacienta a observat la ea nişte modificări de personalitate, pe care le-a atribuit meditaţiei şi care au pus-o pe gânduri. Ea a încetat să mai joace rolul de martira şi de sacrificată a familiei, începând să-şi afirme cu fermitate drepturile. Deşi ea părea eficienta în acest nou rol (fiii ei adolescenţi au început s-o respecte mai mult şi să facă mai puţine comentarii ironice la adresa ei), unii membrii ai familiei au comentat faptul că ea a încetat să mai fie persoană drăguţă care fusese până atunci. Pacienta s-a plâns de faptul că meditaţia a făcut-o să devină o persoană detestată, în acelaşi timp, pacienta a încetat să mai vorbească în mod compulsiv şi fără rost, lucru comentat favorabil de alţii, dar acompaniat în acelaşi timp de sentimentul de stânjeneala pe care-l simţea în societate, sentiment ce era mascat de trăncăneala ei compulsiva. Incapabilă să integreze noile schimbări în sfera personalităţii, pacienta a abandonat practica meditaţiei, deşi i-au reapărut durerile de cap. In acest punct terapeutul a sondat mai în profunzime problemele pacientei ajungând la concluzia că sursa primară a simptomelor acesteia era competiţia cu sora ei, pe care părinţii o considerau un copil model, în timp ce pacienta era tratată ca un copil rău, care crea numai probleme. În adolescenţă pacienta a dezvoltat dorinţa compulsiva de a deveni mai „sfânta” decât sora ei, chiar dacă aceasta însemna sacrificarea tuturor dorinţelor şi nevoilor sale în favoarea celorlalţi. Chiar şi simplă practica agreabilă a meditaţiei îi părea pacientei ca un act egoist care îi strică imaginea de persoană care se sacrifica.

După clarificarea acestor probleme cu terapeutul şi şedinţe de role-playing în care pacienta a practicat forme pozitive de comportament autoafirmativ, pacienta a acceptat să reia practica zilnică a meditaţiei. Curând ea a descoperit că procesul meditativ o împinge către o autoafirmare mai rapidă decât o poate suporta, in această situaţie terapeutul i-a recomandat să mediteze o dată pe săptămână, înaintea fiecărei şedinţe de psihoterapie, terapeutul oferindu-i un suport tacit pentru tendinţa spre independenta şi autoafirmare şi servindu-i de model pentru integrarea meditaţiei în viaţa curentă. Pacienta aprecia şedinţele de meditaţie realizate cu terapeutul ca fiind relaxante, plăcute şi constructive.

Discuţiile terapeutice au avut ca obiectiv analizarea sentimentelor de culpabilitate pe care Ie-a dezvoltat pacienta în urma practicării meditaţiei.

În urma acestei abordări durerile de cap au dispărut din nou şi pacientei i-au reapărut modificările de personalitate care apăruseră în urma practicării zilnice a meditaţiei. Printre acestea s-a numărat şi reîmprospătarea vieţii imaginative care suferise o sărăcire la pacienta în ultimul timp.

sursa: literatura de specialitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s